Resursele necesare derularii afacerii

Resursele necesare derularii afacerii

Resursele materiale

Nevoile de fonduri ale firmelor sunt variate: de la nevoi de lungă durată şi valoare ridicată, legate de achiziţionarea sau modernizarea activelor imobilizate, la nevoi de scurtă durată şi valoare mică, mult mai frecvente, care vizează finanţarea activelor circulante, ca de exemplu materiile prime, materialele circulante.  Finanţarea acestor nevoi ţine cont de caracterul permanent sau temporar al acestor nevoi, de durata în timp a acestora, de natura materială.

Resursele materiale cuprind elementele de capital fix şi capital circulant implicate în activitatea firmei. Capitalul fix este acea parte a capitalului real care participă la mai multe cicluri de producţie, se înlocuieşte după mai mulţi ani şi îşi transmite valoarea treptat asupra bunurilor la producerea cărora participă. În componenţa sa intră: clădirile şi construcţiile, maşinile, utilajele şi echipamentele, mijloacele de transport.

Resursele umane

La nivelul economiei naţionale noţiunea de resursă umană se apreciază din două puncte de vedere (două grupe de indicatori):

– cantitativ: populaţie activă disponibilă, populaţie activă, populaţie în vârstă de muncă, populaţia aptă de muncă etc. (se calculează în mărimi absolute şi relative)

– calitativ: nivelul de instruire, starea de sănătate, ponderea diferitelor categorii profesionale în total, categoria de vârstă etc. La nivel microeconomic, noţiunea de resursă umană se concretizează în totalitatea salariaţilor și colaboratorilor firmei. Deci, resursa umană reprezintă ansamblul personalului (muncitori, tehnicieni, ingineri, economişti) care influenţează direct evoluţia acesteia prin calitatea pregătirii profesionale şi a rezultatelor obţinute în urma participării lor la activitatea curentă.

Obiectivele unei firme nu ar putea fi realizate fără o utilizare eficientă a capitalului uman şi fără a i se asigura acestuia condiţiile ce garantează satisfacerea nevoilor angajaţilor şi implicit motivarea acestora de a contribui la realizarea obiectivelor stabilite la nivelul firmei.

Autofinanţarea este cel mai răspândit principiu de finanţare şi presupune că întreprinderea îşi autosusţine dezvoltarea, folosind drept surse o parte a profitului degajat în exerciţiul financiar anterior, acoperind în acest fel atât nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cât şi creşterea activului economic. Sursele destinate autofinanţării provin în principal din excedentul monetar degajat de operaţiunile economice şi financiare, adică de diferenţa dintre fluxurile financiare pozitive şi cele negative.

Creditele bancare

Finanţarea prin credite bancare este o modalitate frecvent utilizată în economiile statelor dezvoltate, unde condiţiile de creditare sunt în general favorabile întreprinderilor. Creditele bancare se acordă pe baza unui contract de creditare, în care se stipulează în principiu următoarele aspecte: părţile implicate în împrumut, tipul creditului, mărimea acestuia sau nivelul plafonului de creditare, modalitatea de restituire, dobânzile şi alte obligaţii financiare ale împrumutatului, termenul de creditare, perioada de graţie, destinaţia creditului, garanţiile prezentate de debitori, penalizări şi soluţionarea eventualelor litigii.

Împrumutul obligatar constituie modalitatea principală de îndatorare a agenţilor economici pe termen lung. Împrumutul obligatar se diferenţiază de împrumutul clasic datorită următoarelor caracteristici:

– în cazul unui împrumut clasic, creditorul este unic, fiind vorba în general de o bancă sau un intermediar financiar specializat. Emisiunea de obligaţiuni reuneşte o masă de creditori şi un singur debitor;

– obligaţiunea este un titlu de creanţă negociabil pe piaţa de capital secundară. Prin urmare, recuperarea investiţiei în obligaţiuni este posibilă, spre deosebire de împrumutul clasic, înainte de scadenţă, la preţul pieţei (care este diferit de preţul plătit în momentul plasării capitalului în obligaţiuni). Deţinerea unei obligaţiuni îi dă dreptul deţinătorului ei:

-de a încasa (semianual sau anual) o dobândă fixă numită cupon;

-de a primi la o dată determinată (scadenţă), valoarea nominală a obligaţiunii, care este de fapt suma cu care a fost creditat emitentul

Leasingul este o formă de finanţare modernă şi avantajoasă pentru asigurarea elementelor de capital fix necesare desfăşurării activităţii întreprinderilor. În locul împrumutului tradiţional care are în vedere procurarea sumelor băneşti necesare pentru achiziţionarea unor maşini, echipamente, utilaje, instalaţii, întreprinderea poate să împrumute direct aceste resurse prin intermediul operaţiunilor de leasing. În esenţă, leasingul este un contract prin care se transferă dreptul de a utiliza un bun de investiţie pe o perioadă de timp stabilită, cu opţiunea de achiziţionare a acestuia la finele perioadei. Leasingul este o operaţiune de finanţare la termen care are drept suport juridic un contract de închiriere de bunuri.

Adauga un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *